Cea mai veche rugaciune lasata chiar de Iisus Hristos, denumita si „Rugaciunea inimii”! Este cea mai puternica si te scapa de toate necazurile daca o spui asa:

ianuarie 31, 2019 Lucruri Interesante 0

Rugăciunea ne-a fost lăsată de Mântuitorul Hristos în pilda vameșului și a fariseului. Ea poartă mai multe denumiri, „ruga  minții”, „ruga inimii” sau „rugăciunea lui Iisus”. De asemenea, are și mai multe forme: „ Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, dar poate să îmbrace și alte forme asemănătoare. Iată ce trebuie să rostești cu sufletul curat în fiecare zi pentru a te face bine și pentru a-ți ușura inima și mintea: „Preaputernice şi slăvite Doamne, Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală! Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău. De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea. Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-Te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii. Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor. Şi dacă îi e de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin

Minunata spovedanie a unei batrane la sfarsit de drum. Ce i-a spus preotului din sat: „Domnul mi-a dat o viaţă foarte frumoasă. Sunt gata de plecare. Dar aş avea o ultimă dorinţă: ”

ianuarie 31, 2019 Lucruri Interesante 0

O bătrână, pe patul de spital, vorbea senină cu preotul care venise s-o viziteze. „Domnul mi-a dat o viaţă foarte frumoasă. Sunt gata de plecare. Dar aş avea o ultimă dorinţă: când va fi înmormântarea mea, vreau să mi se pună în mână o linguriţă.“ „O linguriţă?“, se arătă surprins preotul. „Dar de ce vreţi să fiţi înmormântată cu o linguriţă?“ „Întotdeauna mi-a făcut plăcere, atunci când eram tânără, să iau parte la nunţi, iar acum, mai în vârstă, să particip la agapele organizate la biserică de hram sau alte sărbători. Şi de fiecare dată când ajungeam la locul meu, mă uitam să văd dacă lângă farfurie era aşezată linguriţa. Ştiţi ce însemna aceasta?“ „Nu“, răspunse preotul. „Asta însemna că la final trebuia să vină prăjitura şi îngheţata. Adică, ceea ce este mai bun vine la sfârşit. Tocmai aceasta vreau să spun la înmormântarea mea. Când va trece pe lângă sicriul meu, lumea se va întreba: «Pentru ce aici o linguriţă?» Vreau ca dumneavoastră să le răspundeţi că am linguriţa în mână pentru că ceea ce este bun, de-abia de acum urmează.“ După o povestire din volumul „Istorioare pentru suflet“, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007

Parintele Constantin Necula: L-am închis pe Hristos în formalisme – batic, fuste lungi, şapte acatiste pe zi. Mare grija, mai ales pentru femei:

ianuarie 31, 2019 Lucruri Interesante 0

Părintele Constantin Necula: L-am închis pe Hristos în formalisme – batic, fuste lungi, şapte acatiste pe zi! La doamne, grijă mare! Părul vâlvoi flacără caută L-am închis pe Hristos în formalisme – batic, fuste lungi, şapte acatiste pe zi Cum ne vindecăm de închipuiri? L-am închis pe Hristos în formalisme – batic, fuste lungi, şapte acatiste pe zi -, dar tinerii-şi au vârsta şi trăirile lor. Cum îi face Biserica să înţeleagă că au suflet pe care trebuie să şi-l vindece? Un tineret sănătos sufleteşte înseamnă un neam sănătos. De acord! Ce pot să zic, decât că sunt de acord?! Numai grijă mare la asta cu fustele! Astăzi am auzit o pildă foarte faină, dintr-o catedrală nu de la noi, ci din altă ţară. Pe bune, din altă ţară! A încercat să intre o domnişoară în biserică şi îşi pusese un voal la partea aceasta de picioare. Şi zice custodele: E prea scurt! Trage aia de fustă. Nu, e încă prea scurt! Mai trage un pic. Nu! E încă tot prea scurt. Şi zice domnişoara: Părinte, iertaţi-mă, dacă mai trag mult în jos, se vede în sus! Trebuie să-i învăţăm pe copii că n-au de tras de haine, ci trebuie să-şi scoată din dulap hainele de care au nevoie. Clar! Nu trebuie să veniţi la biserică în reverende, ca noi. Asta ar mai lipsi! Să-i vedem pe toţi tinerii din parohie în reverendă şi cu papion! Da? Deci nu la modul acesta. Dar vreau să vă spun că tinerii trebuie învăţaţi să se îmbrace după evenimente. Nu te duci la întâlnire cu mândra cu parul nespălat şi, când ridici braţul, cade mândra cu tot tramvaiul, şi la biserică vii dat cu gel pe păr, aşa, zici că-i linge vaca dimineaţa. Iar doamnele, grijă mare! Părul vâlvoi flacără caută. Iar la asta cu tinerii şi sănătatea tinerilor, să va spun că-i altă treabă. La noi bătrânii sunt bolnavi la suflet. Tinerilor li se trage de la încăpăţânarea maturilor din sfânra biserică. Da! Avem câteva mature, măture! De când mi s-a pus mie pata să vorbesc despre astfel de situaţii, în mintea mea automat vine-o poveste dintr-o duminică frumoasă la Braşov, care-a avut două capete: popa prostu şi ucenicii lui la fel de tâmpiţi. Am intrat în acea biserică şi o domnişoară, frumos îmbrăcată, decent îmbrăcată, în negru, vizibil tristă, se duce către altar să ducă farfuriuţa cu prescura, lumânarea şi pomelnicul, prin care-l plătea pe preot măcar să se roage şi să tacă din gură, nu să devină nesimţit. Ăsta vede la mâna fetei, când o întinde, un inel cu o pietricică acolo, ştiţi, cam cum văd ăştia din presă acum pietrele semipreţioase pe mitră şi chiar cred că alea-s de miliarde de lei! Să le dea Dumnezeu banii de pe mitrele arhiereilor noştri! Şi la un moment dat, părintele obrăznicos rău – noi, preoţii, avem o bădărănie care ştiu eu de unde ne vine, dar nu vreau să vorbim în seara aceasta despre ea -, începe: Nu ţi-e ruşine? Ce cauţi cu inelul ăsta?, ca un cotcodac de ăsta bătut în cap. Aşa a rămas până în zilele noastre! Deci din punctul meu de vedere, femeia era mai decentă decât veşmintele părintelui. Ce rău am fost acum! Şi fata zice: Ştiţi, părinte – mi-a crăpat obrazul, am crezut că mor! – , eu trebuia să mă cunun astăzi, dar prietenul meu a murit intr-un accident acum două zile si am venit să vă rog să vă rugaţi pentru e. Inelul este inelul meu de logodnă cu el. Am vrut să zic: Măi, nesimţitule, măi nenorocitule, mâi! N-am putut să zic nimic, că în ciuda gurii mele mari, mi-o tin din când în când. Si-am ieşit afară. Mi se făcuse rău! Mi-a fost rău de ruşine! Am crezut că acolo mor! Ies afară la aer şi apar doi tineri frumoşi-frumoşi. Frumos îmbrăcaţi! Sigur că fata, la vreo 16 ani, nu putea să aibă fusta să calci pe ea şi încă zece să vină să i-o ţină, ca mantiile unora, nu dăm nume. Asta venise în rochiţă acolo, frumos. Băiatul, frumuşel şi el, îmbrăcat la patru ace. Se ţineau de mână, că nu se puteau ţine de picior în biserică. Măi, şi apare ucenica părintelui, o de asta cu multe otite, cu vreo şase baticuri, cu mătura! Era duminică şi era cu mătura în mână. Da ce căutaţi aici? Da nu vă e ruşine? Imi pare rău că era chiar moldoveancă, dar sărim peste asta. Era în Braşov povestea. Da! nu ţî rusâni? Şi am zis: „Tanti, matale ce faci aici?” „Eu sunt femeie a bisericii!” „No, asta să faci! Să speli WC-ul, cel mult! Spală putina acum! Nu ti-i ruşine? Ce treabă ai cu copiii ăştia?” „Ei, dumneata să nu te bagi!” „Ba mă bag, cum să nu mă bag?!” Adică din când în când trebuie să avem grijă la gingăşia copiilor de lângă noi. Tinerii sunt foarte fragili. Intr-o noapte de înviere, când ciocneam în Oltenia oul cu ei si ziceam: Hristos a înviat!Adevărat a înviat!, îl aud pe unul dintre ei: Băi, as bea o bere, da’popa ăsta – adică eu – a închis toate bodegile de jur-împrejurul bisericii. Că le-am zis celor de acolo: Dacă nu închideţi, nu învie Hristos! Clar, nu? Si a venit feciorul, a venit pă colo şi când a ajuns în dreptul meu, eu, auzindu-l că vrea să bea bere, am băgat mâna în buzunar – ştiţi că preoţii au şi buzunar în care se poate băga mâna, da? – si i-am zis: „Uite, ia nişte bani să te duci cu băieţii la o bere când se crapă de ziuă!” „Nu, părinte, ştiţi că…” „Nu, măi! Te duci si bei o bere cu băieţii!” „Bine, părinte, sărut mâna! Doamne ajută.” Era 3.30 dimineaţa, cred. La 8, apare un tip frumos îmbrăcat, la costum, cravată si se închină. Zic: „Nu luaţi anafură?” „Nu, părinte, am luat de dimineaţă, ca un porc. Acum am venit să iau ca un om.” A devenit după aceea ofiţer în armata română si, să stiti, chiar cred că unul din ăsta e în stare să moară pentru ţară. Trebuie să le arătăm copiilor că ni-s dragi şi când ne cer o bere, că doar n-o să bea, săracii, când se văd între ei să povestească despre iubire, câte-o stacană de agheasmă mare, nu? Pr. Constantin Necula, Vindecările lui Hristos şi vindecarea noastră, ed. Agnos, Sibiu 2017, p. 45-50

1 2 3 18